Discriminare și exotizare

Download PDF PDFicon

Discursul motivat de ură

Ce înseamnă „hate speech” sau „limbaj motivat de ură”? De la „ţiganca împuţită” la „Nici dacă se desfiinţează Steaua nu iau un homosexual în echipă”, ştim cu toţii exemple care au ajuns să fie larg mediatizate deoarece este vorba de afirmaţii făcute public de către persoane importante, ale căror acţiuni au un impact mai mare. Însă, de fapt, auzim în fiecare zi în jurul nostru apelative şi comentarii negative la adresa unor oameni pe baza unor caracteristici care îi deosebesc de majoritate şi/sau îi plasează într-o poziţie inferioară în ierarhiile sociale, iar asta contribuie la construirea realităţii în care trăim cu toţii, fie că aparţinem de majoritate sau de o minoritate. Acest tip de limbaj şi astfel de idei negative despre unele grupuri şi tipuri de persoane sunt atât de comune încât sunt considerate „normale”, iar pentru că ele fac parte din rutina noastră zilnică de obicei nu ne sesizăm că ar fi o problemă decât dacă suntem afectaţi direct sau depunem efortul de a înţelege şi conştientiza efectul pe care folosirea acestor apelative îl are asupra oricărei persoane din grupul celor vizaţi.

Discursul motivat de ură … acoperă toate formele de exprimare care diseminează, incită şi promovează sau justifică ura rasială, xenofobia, anti-semitismul sau alte forme de ură bazate pe intoleranţă. — nohatespeechmovement.org

Discursul motivat de ură se defineşte ca fiind acel discurs părtinitor, ostil, maliţios îndreptat către o persoană sau un grup de persoane pe baza unor caracteristici inerente reale sau percepute ca fiind inerente. Acest discurs exprimă atitudini discriminatorii, intimidante, dezaprobatoare, antagonice şi/sau prejudicioase faţă de acele caracteristici, care includ gen, rasă, religie, etnie, culoare, origine naţională, dizabilitate sau orientare sexuală. Discursul motivat de ură urmăreşte să rănească, să dezumanizeze, să hărţuiască, să intimideze, să umilească, să degradeze, să victimizeze grupurile vizate şi să încurajeze brutalitatea şi lipsa de sensibilitate la adresa lor. — Raphael Cohen-Amalgor

De asemenea, definiţiile oferite de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), un organism ce funcţionează în România în baza legilor privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (pe criterii de: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu) şi îşi propune să monitorizeze şi să amendeze acest tip de comportament in spaţiul public, sunt următoarele:

Discriminarea directă survine când o persoana beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia in vigoare. Discriminarea indirectă survine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate şi necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care la generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de altele care se afla în situaţii egale.Discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferenţiat, într-o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.”

Toate aceste definiţii legale şi măsurile existente la nivel oficial pentru a controla discursul motivat de ură şi efectul său nociv asupra unor persoane şi grupuri sociale sunt complicate de faptul că în orice discuţie privind limitele discursurilor folosite de oamenii din jurul nostru intervin nişte considerente de natură subiectivă. O întrebare comună este ce „caracteristici inerente” ar putea deveni ţinta discursului motivat de ură, adică cine sunt cei care fac obiectul urii şi de ce? În unele cazuri este destul de evident că cineva face parte dintr-un grup discriminat şi este afectat de discursuri motivate de ură, însă în alte situaţii nocivitatea şi daunele cauzate de anumite discursuri asupra unor categorii de persoane sunt mai puţin acceptate, pentru că anumite criterii de discriminare sunt mai puţin vizibile, chestionate şi acceptate ca probleme sociale. De exemplu, deşi teoretic definiţiile legale ale discursului motivat de ura „acoperă toate formele de discriminare”, în practică se pune accentul mult mai mult pe rasă, etnie, religie şi chiar sexualitate, decât pe gen, dizabilitate sau clasa economică.

Structurile de putere ale categoriilor de clasă economică şi gen sunt marginale în discuţiile despre discursul motivat de ură. Acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că „femeile” şi „clasa muncitoare” nu sunt văzute ca fiind minorităţi numerice sau supuse ameninţării de a fi eliminate din statul-naţiune, dar şi pentru că problemele de gen şi clasă sunt văzute în contextul neoliberal ca fiind deja „rezolvate” şi, de aceea, dată fiind puterea lor crescută în societate, „femeile” şi „clasa muncitoare” nu sunt vulnerabile la discursuri motivate de ură. Ce e important de notat aici este una din primele linii de luptă atunci când e vorba de discursul motivat de ură în relaţie cu minorităţi etnice şi rasiale: dacă a fi „vulnerabil” la discursul motivat de ură se leagă de nivelul de putere relativă deţinut în cadrul societăţii, atunci una din cele mai consistente tactici folosite pentru a nega utilitatea discursului motivat de ură ca idee politică este de a nega actualitatea sau semnificaţia diferenţialelor de putere în cadrul societăţii. Astfel, dezbaterea este atât una normativă – dacă respectul egal pentru indivizi necesită tratament diferenţiat, în cadrul vechii confruntări între argumentele „multiculturale” şi „liberale” – cât şi o strategie politică, în care revendicările politice ale minorităţilor sunt reprezentate ca o obligaţie impusă majorităţii lipsite de putere şi astfel constituie „tratament special” şi „dicriminare/rasism invers”. — “Starting Points for Combating Hate Speech Online”, citând Lillian si Jones

Într-adevăr, în 2012, CNCD a constatat 113 cazuri de discriminare (din 548 de petiţii primite) şi a aplicat 35 de amenzi în valoare totala de 114.000 de lei. În ultimii patru ani, numărul petiţiilor primite de CNCD a fost în medie în jur de 450-550. În 2012, 211 petiţii au vizat discriminarea pe criteriul categoriei sociale, 61 etnia, 49 naţionalitatea, 43 limba, 45 un handicap şi 69 altele. Unele criterii au fost mai puţin reprezentate: gen (21), convingeri (15), categorie defavorizată (10), boala cronica necontagioasă (6), infectare cu HIV (5), religie (5), vârstă (5) şi orientare sexuală (3), însă faţă de anii anteriori au crescut ca procent petiţiile privind discriminarea pe baza unei boli cronice necontagioase, infectării cu HIV, naţionalităţii, genului, convingerii şi limbii. (Obiectiv.info)

În al doilea rând, problema sancţionării discursurilor motivate de ură este întâmpinată cu rezistenţă deoarece este văzută ca încălcând libertatea de exprimare a unor oameni; în acest aparent conflict între libertăţile a două persoane (una de a se exprima după cum doreşte şi cealaltă de a nu i se încalcă drepturile fundamentale la acces egal, siguranţă, demnitate etc.), „normalitatea” deja discutată a prejudecăţilor şi atitudinilor oprimante faţă de anumite (grupuri de) persoane duce la o mai mare indulgenţă faţă de persoanele care încalcă drepturile altora prin discursuri discriminatorii. Cu alte cuvinte, discriminarea deja existentă, prin însuşi sistemul social actual bazat pe inegalitate între diferitele grupuri sociale, faţă de grupurile minoritare sau marginalizate duce la mai multă discriminare şi la un refuz din partea majorităţii de a îndrepta inechităţile sociale prin măsuri de aşa-zisa „discriminare pozitivă”. „Discriminarea pozitivă”, în sensul cel mai des folosit, ar consta din măsuri care să adreseze nedreptăţi istorice şi sistemice, inclusiv legislaţie şi reglementări faţă de discursul sau faptele motivate de ură. Acestea pot fi caracterizate mai degrabă ca măsuri de diferenţiere între grupuri care deja deţin grade diferite de putere şi influenţă în cadrul societăţii şi deci trebuie tratate diferit pentru a putea rezolva nedreptăţile pe care se mulează aceste ierarhii existente.

De fapt, diferenţierea şi „discriminarea” nu sunt unul şi acelaşi lucru. O definiţie a discriminării relevantă şi pentru cazul discursului motivat de ură ar fi că ea constă din orice acţiune sau politică de deosebire sau distincţie a unor indivizi pe baza unor considerente neîntemeiate sau contextual non-relevante care afectează în mod negativ pe cei supuşi acestor distincţii. În special, este tratamentul diferenţial al grupurilor cu mai puţină putere (femeile, cei în vârstă, persoanele de altă etnie, de culoare) de către cei de pe poziţii dominante.

Exotizarea

Inegalitatea înseamnă a nu avea aceleaşi drepturi şi oportunităţi ca un alt om sau un alt grup de oameni. Dacă a discrimina înseamnă a te folosi de o diferenţă – reală sau imaginată – pentru a supune pe cineva unui tratament înscris în sistemul social de inegalităţi, atunci primul pas pe care îl presupune acest mecanism de perpetuare a ierarhiilor şi nedreptăţilor este stabilirea diferenţei. „Alterizarea” — alături de dezumanizarea, excluderea sau marginalizarea unor oameni de către majoritate sau de către categoriile privilegiate — este una din tacticile ce facilitează aceste discriminări împotriva unor categorii de oameni în baza ideii de diferenţă. De aceea, chiar în cazuri în care într-o primă instanţă pare a fi o diferenţă în favoarea grupului „alterizat”, că cineva este „diferit(ă)” — adică perceput(ă) ca fiind altfel — sau alta/altul în ce priveşte rolurile, funcţiile, biologia, clasa, genul, etnia etc., este adeseori un pretext invocat pentru a crea şi legitimiza situaţii negative ca inegalitatea de statut, putere, acces la resurse şi oportunităţi.

„Alterizarea” este procesul prin care oamenii care aparţin de un anumit grup social sunt consideraţi străini şi diferiţi de grupul „noi”, luat ca punct de referinţă, şi deci transformaţi în „ei” (sau „alţii”). Există trei tipuri de alterizare: cea opresivă (din afară), cea defensivă (internalizată, din interior) şi cea implicită (auto-alterizarea).

Alterizarea opresivă se referă la situaţia în care un grup social încearcă să obţină sau să-şi păstreze o poziţie socială privilegiată definind alt grup ca fiind inferior moral sau intelectual. Un exemplu la îndemână se referă la stereotipurile etnice referitoare la romi / ţigani, definiţi ca fiind murdari, leneşi, sau mincinoşi. Alterizarea defensivă apare atunci când indivizii din grupul subordonat încearcă să se distanţeze de stigmatul care le este impus impunându-l, la rândul lor, altor membri din categoria respectivă. Multe persoane de etnie romă spun despre „ceilalţi ţigani” că sunt într-adevăr necivilizaţi sau imorali – pentru a se distanţa astfel de ei şi a se afilia grupului dominant. Alterizarea implicită este o strategie adoptată de elite sau de cei care aspiră spre o poziţie superioară, constând în sublinierea propriilor calităţilor morale sau competenţe speciale. — Cosima Rughiniș

În acelaşi timp, pe lângă stereotipurile negative despre romi şi discursurile motivate de ură la adresa acestora, există o serie de „stereotipuri pozitive” des auzite, cum ar fi cele referitoare la priceperea şi înclinaţia lor „naturală” faţă de muzică, dans şi tot ce ţine de artă, stilul de viaţă boem şi dezinhibat, nomad, veselia, hainele colorate, iar în cazul femeilor frumuseţea seducătoare. Ca în alte cazuri de „exotizare” sau romantizare a trăsăturilor unor populaţii marginale şi marginalizate, acest tip de imagine – fie ea „pozitivă” – serveşte intereselor populaţiei majoritare care poate în acelaşi timp susţine discriminarea împotriva persoanelor de etnie romă şi aprecia „calităţile” ce ţin de acea imagine mai mult sau mai puţin fictivă, fără să ia în considerare întreaga umanitate, diversitate şi situaţiile reale ale romilor din jurul lor.

În Cocoşatul de la Notre Dame, Esmeralda este o ţigancă voluptoasă şi seducătoare pe care frumuseţea, pasiunea pentru dans şi şarmul o fac să fie întruchiparea fanteziilor oricărui bărbat european. Departe de această ţigancă seducătoare a lui Victor Hugo, de-a lungul ultimilor zece ani femeile rome s-au luptat să-şi redobândească demnitatea în faţa opresiunii multi-faţetate, din care o parte apar sub forma unei obiectificări cu substrat rasial ca în exemplul menţionat şi altele sub forma neacordării sistematice a unor drepturi de bază. Această luptă solitară presupune o rezistenţă la sisteme interdependente de rasism, sexism şi sărăcie precum şi la discursurile politice ce perpetuează aceste sisteme. — Alexandra Oprea

De aceea, putem spune oare că acele discursuri binevoitoare sau evenimente organizate pentru promovarea „culturii rome” care mizează pe această atitudine de romantizare contribuie într-adevăr la combaterea urii şi discriminării? Aflându-ne într-un context influenţat de istoria de opresiune, marginalizare şi exploatare continuă a populaţiilor rome în România (unde ei au fost sclavi pe parcursul câtorva sute de ani) şi în restul Europei, în care discursul motivat de ură la adresa romilor este ceva la ordinea zilei în jurul nostru, păstrarea unei imagini stereotipice despre cultura şi tradiţiile rome şi identificarea romilor ca grup cu o astfel de imagine poate ajuta prin scoaterea în evidenţă a unor trăsături pozitive dar, în acelaşi timp, ajută ca romii să continue să fie văzuţi ca „exotici”, ca „alţii”; pentru majoritari, romii sunt “ei” şi în niciun caz nu pot fi „noi”.

Mai exact, în cazul unor astfel de evenimente cum ar fi festivalurile de cultură şi artă romă, impactul depinde în primul rând de cine organizează, în ce scop, şi care este audienţa. Pe de o parte, este minunat pentru cineva de etnie romă să fie cu mulţi oameni care aparţin aceleiaşi etnii într-un context în care sunt sărbătorite tradiţii şi valori comune, pentru sentimentul de apartenenţă şi de-a fi împreună, pentru a cunoaşte romi din alte zone, pentru a împărtăşi muzica şi limba cu diferitele lor variante şi pentru a afla mai multe despre propria identitate etnică. Dar pentru majoritari? Ce înseamnă să participi la un astfel de eveniment ca ne-rom? În astfel de contexte, cei care nu sunt romi nu sunt acolo pentru a celebra propria cultură şi identitate, nu pot înţelege gestionarea tradiţiilor ca parte din viaţa trăită în prezent cu toate nuanţele sale, deci cu ce rămâne de fapt lumea, atât romii cât şi ne-romii, după un astfel de festival? În primul rând, acest aspect de exotizare şi romantizare a romilor ar trebui să constituie un subiect de discuţie. Chiar dacă un festival nu poate ajuta cu accesul la educaţie, la sănătate, spaţiu de locuire, etc. astfel de evenimente care reunesc oameni de diferite etnii pot oferi mult mai mult decât nişte distracţie sau o ocazie pentru publicul „cool“ si „gypsy-friendly“ să asculte nişte muzică şi să danseze „tiganeste“ (eventual în fuste colorate), în timp ce ei continuă să creadă că romii nu vor să lucreze sau sunt toţi hoţi şi chiar discriminează activ împotriva romilor în viaţa de zi cu zi (aici este grăitor ce s-a întâmplat la concertul Gogol Bordelo la Bucureşti, când cei care veniseră pentru „gypsy punk“ au început să huiduie când trupa, care include şi romi, a pus o manea şi s-a vorbit despre drepturile romilor).

În astfel de contexte, fiind una din puţinele ocazii când romii sunt menţionaţi într-o lumină pozitivă şi se vorbeşte de cultura acestor „oameni fără cultură” se poate face mult mai mult pentru a informa, de exemplu, prin a pune în mod direct problema dacă romii au îmbogăţit cultural ţările în care ei se află. Mesajele împotriva discriminării din partea artiştilor care au venit să celebreze romii sunt esenţiale. Arta este un instrument extraordinar pentru a schimba mentalităţi, deci o soluţie ar fi mai multă artă implicată reflectând cultura romă şi lupta de zi cu zi, pentru că pe de-o parte avem de face cu cea mai discriminată etnie din Europa, cu evacuări forţate, istoria de sclavie, violenţe pe bază rasială, trupe în România care nu vor sa cânte pe scenă după trupa roma Romano Butiq, iar pe de altă parte, romii au dat Spaniei flamencoul, Django Rienhart a dat lumii jazz manush, marele Charlie Chaplin se trage dintr-o familie de romi, Ion Voicu a fost unul din cei mai buni violonişti ai lumii, etc., dar aceste informaţii nu sunt ştiute de multă lume sau nu sunt suficient accentuate. În acest context, cu atât mai mult, arta trebuie să chestioneze ce se întâmplă şi să-i lase pe oameni cu mai mult decât au venit. Prin astfel de evenimente ar trebui să intre în mentalul colectiv că romii nu sunt doar cu costumele colorate şi ritmuri vesele, nu sunt doar cei exotici care pot face punk, jazz etc., ci oameni reali cu probleme reale.

Referinţe:

Raphael Cohen-Amalgor, “Fighting Hate and Bigotry on the Internet, Policy and Internet, Vol. 3(3), 2011

C.N.C.D.: formele discriminării, http://www.cncd.org.ro/new/formele_disciminarii/

“Starting Points for Combating Hate Speech Online”, Council of Europe, 2012

Lillian, D. L., “A thorn by any other name: sexist discourse as hate speech”, Discourse and Society Vol. 18 (6) p. 738., 2007

Jones, O. Chavs, The Demonisation of the Working Class, London: Verso, 2011

CNCD: 113 dosare au fost admise anul trecut. Cele mai multe cazuri de discriminare şi etnie”, Obiectiv.info, 9 iulie 2013

Cosima Rughinis, “Explicaţia sociologică”, Iași: Polirom, 2007

Alexandra Oprea, “Reimaginarea justiţiei sociale de jos în sus: includerea femeilor rome”, 2004

Comments are closed