Locuire

Download PDF PDFicon

“Mi-e frig fără căciulă.” Când clădirile sunt mai importante decât oamenii

Pe data de 13 februarie 2013, peste 300 de oameni din Timişoara au protestat în faţa Casei Muehle, o vilă care a aparţinut unui florar din Imperiul Austro-Ungar, „omul datorită căruia Timişoara a căpătat renumele de oraş al florilor”, aşa cum este menţionat în textul petiţiei care cere exproprierea vilei. Vila aparţine în prezent familiei Cârpaci, o familie de romi. Aceştia, în baza unei autorizaţii pentru lucrări de reparaţii au decopertat vila şi au lăsat-o să se degradeze. Cei care au protestat în faţa vilei, au ocupat cele două trotuare care înconjoară clădirea, au aprins lumânări şi au lăsat mesaje pe gardul vilei. Deşi nu a fost o manifestare autorizată, poliţia nu a intervenit pentru a opri protestul.

Într-un context în care diverse clădiri de interes public au fost retrocedate, în felul acesta instituţii precum şcoli şi spitale întâmpinând probleme în funcţionarea lor în timp ce aşteaptă să fie mutate în noi locaţii, într-un context în care toată platforma industrială a Timişoarei a fost privatizată şi apoi falimentată forţat, clădiri care ar fi trebuit să aparţină patrimoniului industrial fiind dărâmate, ce anume i-a mobilizat pe protestatarii timişoreni tocmai in cazul casei Muehle?

Protestul acesta are multiple faţete. Pe de-o parte, acest protest este în continuarea firească a incriminării exclusive a romilor pentru speculaţiile imobiliare din oraş, deşi familiile care deţin cele mai multe proprietăţi imobiliare în Timişoara (obţinute în contextul tulbure al destrămării industriei din perioada de tranziţie) nu sunt familii de romi. De asemenea, protestul conţine raportarea la istoria Austro-Ungară a oraşului ca la o perioadă mitizată a „civilizaţiei vestice”, a unei culturi superioare din care şi Timişoara s-a împărtăşit, cultură şi civilizaţie de care romii nu sunt demni. Dacă motivul mobilizării oamenilor pentru a protesta ar fi fost unul strict cultural – nemulţumirea faţă de degradarea clădirilor istorice – ar fi însemnat că ar fi trebuit să aibă loc proteste şi în alte locaţii, distruse în mod similar. Adevăratul motiv al mobilizării este legat de etnia proprietarului după cum reiese din titlurile articolelor care îndeamnă la proteste : Carnagiu arhitectural instrumentat de romi: Vila Muehle, patrimoniul transformat în ruină, Casa Muehle, vila istorică de pe bulevardul Mihai Viteazu din Timişoara, aproape demolată de proprietari, un clan de romi.

Rasismul e motivul pentru care se poate invoca chiar si soluţia exproprierii (Ministerul Culturii este pregătit să exproprieze Casa Muehle din Timişoara, în interes public), ceea ce ar suna absurd dacă ar fi vorba de exproprierea actualilor proprietari ai fostelor platforme industriale în virtutea faptului că au distrus cu bună ştiinţă un fost bun comun reprezentând mărturii ale arhitecturii moderniste româneşti.

Printre mesajele pe care protestatarii le-au lăsat pe gardul vilei, se putea citi „Mi-e frig fără căciulă” şi „Indiferenţa ucide chiar şi clădirile”. Umanizarea acestei clădiri reflectă o direcţie care nu se referă doar la cazul concret al Casei Muehle. Proprietarul vilei este un om bogat, iar faptul că vila se află într-o stare avansata de degradare are legătură cu speculaţiile imobiliare. Dar şi în cazul altor clădiri istorice care se află într-o stare similara de degradare, din Timişoara dar şi din alte oraşe, cei care locuiesc în ele, oameni aflaţi sub limita sărăciei sunt învinuiţi pentru starea în care se află clădirile. Aceşti oameni locuiesc fără autorizaţie în clădiri istorice degradate din multiple cauze. Unii dintre aceştia primiseră locuinţă înainte de 1989 într-o clădire istorică tocmai pentru că în aceste clădiri condiţiile de locuire erau inferioare celor din blocurile socialiste (în multe din aceste clădiri nu era încălzire centrală, bucătăriile şi băile erau împărţite între mai multe familii, etc). Aceşti oameni, relativ marginali şi în perioada comunistă, au ajuns după retrocedările clădirilor istorice să locuiască în acestea ilegal sau să fie obligaţi să plece.

O altă categorie au ocupat aceste clădiri istorice degradate după 1989, în noile condiţii ale economiei de piaţă, condiţii în care, pentru anumite categorii de persoane, o locuinţă (închiriată sau cumpărată) este absolut inaccesibilă. Adesea, romii săraci fac parte din această categorie, în condiţiile rasismului sistemic care limitează accesul romilor la educaţie, la locuri de muncă, etc. În spatele planurilor de reconversie culturală a acestor clădiri istorice pe care le propun municipalităţile a diverse oraşe, se află, de multe ori, o dorinţă de a „curăţa” centrele istorice de cei indezirabili, de cei săraci şi marginali care sunt împinşi în felul acesta spre o sărăcie şi mai adâncă. Cel mai adesea, clădirile sunt mai importante decât oamenii.

Locuire precară. Evacuările forţate.

Pe data de 17 decembrie 2010, 56 de familii de romi (incluzând aproximativ 270 de persoane, dintre care 106 minori), au fost evacuate de pe strada Coastei din Cluj (o stradă dintr-o zonă centrală a oraşului) şi mutate în Pata Rât, o zonă de la marginea oraşului în vecinătatea unei rampe de gunoi. Evacuările au fost făcute ilegal, familiile fiind anunţate doar cu o zi înainte că urmează să fie evacuate. De asemenea, legea prevede ca evacuările să nu fie făcute pe timpul iernii, atunci când temperatura coboară sub minus 10 grade Celsius. Casele şi bunurile pe care cei evacuaţi nu au reuşit să le ia cu ei în timpul limitat care le-a fost acordat pentru a-şi împacheta tot ce aveau au fost distruse cu buldozerele. Terenul astfel eliberat a fost cedat Bisericii Ortodoxe Române, care urmează să construiască acolo o aripă a Facultăţii de Teologie.

Familiile au fost mutate în locuinţe modulare care nu depăşesc 4 metri pătraţi şi în care toaletele sunt împărţite de cel puţin 17 persoane. Unele dintre aceste module nu au electricitate, niciunul dintre module nu are apă caldă şi posibilităţi adecvate de pregătire a mâncării. Majoritatea modulelor au mucegai. Doar 40 de familii au primit locuinţe, membrii celorlalte 16 familii trebuind să se mute împreună cu cei care au primit un modul, în felul acesta suprapopularea acestor spaţii de locuit fiind şi mai accentuată.
Până în prezent, situaţia celor evacuaţi nu a fost rezolvată, familiile neprimind locuinţe sociale adecvate si neprimind nicio compensaţie pentru bunurile pe care le-au pierdut. Evacuarea din 2010 i-a afectat profund pe oamenii din strada Coastei care trăiau într-o comunitate integrată, care aveau slujbe şi ai căror copii mergeau la şcoală. Trăind într-o zonă poluată a oraşului, unde accesul spre locurile de muncă, spre şcoli, spre spitale este foarte dificil, în condiţii de locuire periculoase şi absolut inadecvate, rata şomajului, a abandonului şcolar şi a sărăciei au crescut cu rapiditate. Deşi familiile evacuate încearcă să se auto-organizeze în ceea ce priveşte încălzirea, construcţiile de locuinţe, şcolarizarea copiilor şi soluţionarea problemei transportului, totuşi viitorul acestor oameni, a căror viaţă a fost complet deturnată, este în pericol.

Situaţia familiilor de romi evacuate din strada Coastei nu este singulară, nici în România, nici în restul Europei. Au existat foarte multe situaţii în care autorităţile locale au mutat grupuri mai mari sau mai mici de romi săraci din zonele integrate în viaţa oraşului la periferiile acestuia, afectate de medii toxice şi fără acces la utilităţi şi servicii.

În data de 1 iunie 2012, în Baia Mare, 38 de familii de romi din cartierul Craica au fost evacuate şi mutate în blocul nr. 2 din incinta societăţii CUPROM. În noua locaţie (improprie, neamenajată, fără condiţii adecvate de locuire), 22 de copii şi 2 adulţi s-au intoxicat în urma ingerării unor substanţe aflate în locuinţele ce le-au fost repartizate, necesitând spitalizarea. Înaintea evacuării romilor din cartierul Craica, primarul din Baia Mare, Cătălin Cherecheş, a dispus construirea unui zid în jurul blocurilor în care, după ce ele au fost părăsite de foştii muncitori ai combinatului închis, s-au mutat familii sărace de romi. Sărăcia extrema a acestor oameni a fost ascunsă, mai întâi prin zid, apoi prin mutarea acestora spre condiţii de trai şi mai inumane, cei complet marginali fiind astfel scoşi din raza privirii „majorităţii”.

Faptul că majoritatea romilor trăiesc sub limita sărăciei în România are multiple cauze. Una dintre cauze se referă la dezmembrarea industriei socialiste, dezmembrare în urma căreia mii de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Romii, care erau integraţi în industria socialistă, şi-au găsit mai greu locul în noile condiţii, ei având şanse mai mici pe piaţa muncii şi ajungând să aibă acces mai ales la locuri de muncă precare.

O altă cauză o constituie faptul că, după schimbarea regimului în 1989, fondul locativ a fost privatizat. Pe de-o parte, persoanele care îşi pierduseră proprietăţile în timpul naţionalizărilor comuniste au fost re-împroprietărite şi, pe de altă parte, cei care locuiau în apartamentele de stat din blocurile socialiste au avut posibilitatea să cumpere aceste apartamente. De asemenea, statul s-a retras complet din construcţia de locuinţe şi din administrarea fondului locativ, lăsând loc pieţei imobiliare „libere”. Cei care nu au avut bani să cumpere apartamentul în care locuiau sau cei care locuiseră în imobile naţionalizate retrocedate, neavând, de asemenea, nicio şansă să intre în posesia unei locuinţe în noile condiţii ale pieţei imobiliare au ajuns să locuiască fără autorizaţie în clădiri istorice sau în blocuri degradate, de unde sfârşesc prin a fi evacuaţi, sau să-şi construiască barăci la marginile oraşelor, sub limita sărăciei, în comunităţi care nu au condiţiile minime de trai şi care sunt mereu în pericolul de a fi, din nou, evacuate, în contextul în care terenurile de la marginea oraşelor sunt bunuri valoroase pe care să se construiască sedii de firme, hypermarket-uri şi noile cartiere rezidenţiale.

Faptul ca mulţi dintre aceşti oameni care trăiesc sub limita sărăciei sunt romi, este legat de rasismul intrinsec sistemului neoliberal, care asociază ideea de „ţigan” cu maxima alteritate, cu inumanitatea.

Referinţe:

Eniko Magjary Vincze, “Rampa de gunoi: spaţiul marginalităţii urbane avansate rasializate în România de azi”

Eniko Magjary Vincze, “Zidurile rasismului şi eliminarea ‘pungilor de sărăcie'”

TAKEN FROM THE CITY: A Report by the European Roma Rights Center

Comments are closed