Introducere

Download PDF PDFicon

La începutul anului 2013, în Timişoara, situaţia unei clădiri istorice din oraş, Casa Muehle, clădire aparţinând în prezent unei familii de romi şi aflându-se într-o stare avansată de degradare a fost foarte prezentă în viaţa publică a oraşului.Au apărut numeroase articole în presa locală, s-a organizat un protest în faţa vilei, s-a făcut o petiţie către Ministerul Culturii în care se cere exproprierea vilei, etc.

Casa Muehle a aparţinut unui florar din Imperiul Austro-Ungar. Proprietarii ei din prezent au decopertat vila pe timp de iarnă, cu intenţia de a o lăsa să se degradeze, deoarece terenul este mai valoros decât clădirea. Nici situaţia Casei Muehle şi nici atitudinea proprietarilor nu sunt singulare, dar totuşi acest caz a stârnit multiple ecouri, în timp ce alte clădiri cu o semnificaţie istorică se degradează în tăcere sau sunt dărâmate pentru a face loc unor noi construcţii mai profitabile. Protestele stârnite de cazul Casei Muehle au un substrat rasist, coagulând multiple atitudini stereotipice în ceea ce priveşte romii „infractori”, „necivilizaţi”, nedemni de istoria austro-ungara a oraşului.

Un comentariu postat pe o reţea socială în contextul situaţiei Casei Muehle numea romii „oameni fără istorie”. Acest comentariu cristalizează felul în care imaginea romilor este construită în spaţiul public, o imagine creată din omisiuni şi mistificări, din îngroşarea caricaturală a unor trăsături, din exotizare şi ştergere. Secolele în care romii au trăit alături de majoritari sunt şterse, este ştearsă istoria în care au fost robii boierilor români şi ai mănăstirilor ortodoxe, în care au fost torturaţi şi ucişi în timpul Holocaustului, în care au fost „integraţi”, dar păstrându-şi mereu statutul marginal în timpul comunismului, în care s-au văzut adesea evacuaţi din locuinţe, rămaşi fără posibilităţi de angajare, fără posibilitatea să-şi trimită copiii la şcoală în perioada de tranziţie şi până în prezent.

Cultura romilor este codată ca fiind fie o cultură „de împrumut”, un melanj de elemente luate din cultura majoritară, fie exotizată ca fiind de o „autenticitate” primitivă. Istoriile femeilor şi bărbaţilor romi care reuşesc să depăşească zidul rasismului sistemic şi să-şi facă vocile auzite sunt codate fie ca fiind excepţii, exemple rare de inteligenţă şi voinţă, fie ca dovadă în sprijinul meritocraţiei, în sprijinul retoricii neoliberale care declară că oricine poate să reuşească, indiferent de condiţiile economice şi sociale din care provine şi, în consecinţă, cei care eşuează sunt singurii responsabili pentru eşecul lor.

Imaginea stereotipică a romilor în sfera publică, imagine care afectează în modul cel mai direct vieţile femeilor şi bărbaţilor romi, este şi rezultatul acestor ştergeri.

Cine determină ce clădire este importantă şi ar trebui să facă parte din patrimoniu şi istoriile căror clădiri trebuie uitate (într-un context în care clădiri din patrimoniul industrial al oraşului sunt dărâmate)? Cum poate fi chestionată legitimitatea patrimoniul ca o oglindire exclusivă a istoriei claselor conducătoare, a celor bogaţi? Cine scrie istoria? Cine are control asupra propriei reprezentări în sfera publică? Câte monumente care să se refere la istoria romilor există în spaţiul public din România? Câte personalităţi rome apar în manualele şcolare? Cum sunt reprezentaţi romii în mass-media în marea majoritate a cazurilor? Cum au apărut aceştia în literatură şi arte de-a lungul timpului? Care sunt posibilitatile de a submina felul în care femei şi bărbaţi romi îşi trăiesc viaţa, generaţie după generaţie, fiind trataţi ca „străinul” periculos şi nerecunoscător, ca făcând parte dintr-un „popor fără istorie”?

——————–

Seria de fişe care alcătuiesc această broşură a fost conceptualizată cu scopul de a folosi în licee ca un punct de pornire pentru discuţii despre imaginea femeilor şi bărbaţilor romi în sfera publică, despre re-considerarea unor noţiuni luate de multe ori de-a gata, noţiuni precum veridicitatea Istoriei ca o naraţiune unitară şi unilaterală. Una din motivaţiile pentru alcătuirea acestor materiale (dincolo de principala motivaţie care constă în îngrijorarea tot mai intensă faţă de ubicuitatea discursurilor rasiste în sfera publică) o constituie experienţa unora dintre noi ca profesoare de educaţie vizuală în câteva şcoli şi licee din Timişoara.

În şcolile în care predăm, unele dintre ele licee de elită din centrul oraşului, altele şcoli în dificultate, din cartiere mărginaşe, întâlnim elevi de condiţii sociale şi economice foarte diverse, atât elevi „albi”, cât şi elevi romi. Materia pe care o predăm acestor elevi, educaţie vizuală, ar trebui, conform programei şcolare să ajute elevii să-şi cultive sensibilitatea estetică într-un context intercultural şi să-şi dezvolte creativitatea pe care vor urma să o folosească în diferitele domenii în care vor profesa ca adulţi. Când am început să lucrăm în aceste şcoli, ne doream să găsim posibilităţi de a ocoli retorica neoliberală a interculturalităţii şi creativităţii şi, în schimb, să folosim arta (şi experienţa noastră ca artiste) ca pe o metodă de a explica contradicţiile şi de a încerca să subvertim inegalităţile contextului în care trăim. Ne doream (şi ne dorim în continuare) să găsim modalităţi de a dezvolta în elevi/ve capacitatea de a-şi formula propriile întrebări, capacitatea de a găsi noi modalităţi de a formula întrebări.

Când lucrăm cu elevi/ve care nu sunt marginali/le, arta poate fi un instrument util, prin filtrul ei discutând despre realitatea din jurul nostru, deşi suntem constant conştiente cât de dificil este să găseşti strategii şi metode de a explica concepte şi de a inspira atitudini şi gesturi care să contrazică rasismul generalizat, formalismul creştin şi apatia politică care ne înconjoară. Care sunt modalităţile de a discuta cu adolescenţi din clasa de mijloc despre pericolele consumerismului într-un context în care li se spune constant că sunt definiţi de ceea ce deţin? Cum poţi vorbi despre rasismul generalizat când noi toţi trăim într-un climat în care rasismul (mai mult sau mai puţin ascuns sub formele goale ale „toleranţei” şi „diversităţii”) este norma? Deşi aceste dificultăţi sunt mereu prezente, totuşi este important şi necesar să discutăm cu aceşti elevi/ve, a căror condiţie socială şi economică este similară cu a noastră, despre poziţia noastră privilegiată într-un sistem care are nevoie ca anumite categorii de persoane să fie menţinute într-o condiţie marginală, lipsită de speranţă.

Dar atunci când discutăm cu cei care sunt în această poziţie marginală, cu copiii şi adolescenţii ale căror vieţi sunt marcate de sărăcie extremă, violenţă şi lipsă de speranţă, trebuie să ne confruntăm propriile idei preconcepute despre felul în care este posibil să vorbeşti despre ororile rasismului din poziţia noastră privilegiată. Cum poţi dezvolta un mod de lucru eficient şi cinstit cu elevi/ve care uneori trăiesc sub limita sărăciei? Elevi romi ai căror părinţi sunt determinaţi de precaritatea lor extremă să lucreze în străinătate, copii care pierd uneori ani şcolari pentru că sunt nevoiţi să stea cu părinţii lor în străinătate, care sunt supuşi discriminării în toate aspectele vieţii lor. Cum reacţionezi la rasismul internalizat al unora dintre ei? La fascinaţia lor pentru consumerism, cu atât mai adâncă cu cât obiectele dorinţei sunt mereu inaccesibile? Cu o mânie şi o violenţă care oglindesc şi sunt hrănite de violenţa sistemică la care sunt supuşi continuu? La lipsa lor de motivaţie şi speranţă? Cum reacţionăm la propriile noastre idei preconcepute despre eficienţa artei în educaţia emancipatoare, idei pe cate le-am dezvoltat din poziţia noastră privilegiată de a fi „albe”, de a fi beneficiat de educaţie superioară, de a avea o situaţie economică mai mult sau mai puţin confortabilă, etc?

Cunoscând aceşti elevi/ve am realizat din nou că în absenţa experienţei directe, în absenţa unei continue conectări la realitatea care este adesea complicată, neclară, dezamăgitoare, arta şi teoria devin doar o reţea de metafore auto-referenţiale. Credem că e necesar să admitem asta, să ne admitem propriile limitări în ceea ce priveşte posibilităţile educaţiei emancipatorii care foloseşte arta ca pe un instrument, şi să pornim de-acolo.

Comments are closed