Despre naționalism și disputa rom-țigan

Download PDF PDFicon

Naţiunea este o construcţie

Naţionalismul este un mod de identificare al indivizilor cu o naţiune. Atât naţionalismul cât şi naţiunea sunt construcţii social politice apărute în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În Europa, înainte de apariţia naţionalismului oamenii erau, în general, loiali unei religii sau unui monarh. Dezvoltarea naţionalismului este strâns legată de apariţia statelor moderne şi a spaţiului public, naţionalismul înglobând în ideologia sa şi vechile loialităţi, în aşa fel încât identitatea naţională, de la începuturile sale, s-a construit pe excluderea celor diferiţi, pe tot ceea ce statul naţiune lasă în afara definiţiei sale.
Graniţa, limba şi cultura sunt elementele care fundamentează o naţiune, dar toate aceste trei elemente sunt şi ele nişte construcţii. (De exemplu, Franţa a unificat diverse limbi şi dialecte pentru a obţine o limba oficială, în timpul Revoluţiei franceze, numai jumătate din francezi vorbeau un fel de franceză.)
Cel mai evident impact al statelor naţiune, comparat cu predecesoarele non-nationale, a fost crearea unei culturi naţionale uniforme şi uniformizatoare prin politica de stat. Modelul statului naţiune presupune că populaţia sa constituie o naţiune unită de o descendenţă comună, o limbă comună şi mai multe forme de cultură împărtăşită. Atunci când unitatea presupusă a fost absentă, statul naţiune, deseori, a încercat să o creeze, promovând o limbă naţională uniformă prin politici lingvistice. Crearea sistemelor naţionale de educaţie primară obligatorie şi a unui curriculum relativ uniform în ciclul gimnazial a fost cel mai eficient instrument în răspândirea limbii naţionale oficiale. Limba şi politicile culturale aveau uneori aspecte negative menite să suprime elementele non-naţionale. Interzicerea unor limbi era uneori o metodă de a accelera adoptarea unei limbi naţionale şi declinul limbilor minoritare.
În continuare, în şcoli se învaţă istoria naţională, într-o versiune mitologizată şi într-un ton propagandistic. Toate naţiunile se bazează pe conceptul de identitate naţională, care este în mod intrinsec legat de mituri. Cu alte cuvinte, un complex de mituri stă la baza fiecărei identităţi etnice. Aceste mituri s-au constituit de la o nevoie de apartenenţă care să reducă anxietăţile printr-o auto-definire în valori fixe, general acceptate. Un astfel de mit este mitul permanenţei comunităţii (sau al naţiunii eterne) sau mitul unei genealogii comune, unde această genealogie comună nu va viza niciodată întreaga umanitate, ci doar un anumit grup cu anumite atribute caracteristice, în timp ce alte grupuri sunt excluse. Astfel, pe lângă rolul lor liniştitor, aceste mituri sunt folosite şi pentru a canaliza energiile date de neliniştea, incoerenţa şi nedreptatea care însoţesc vieţile majorităţii oamenilor, energii care ar putea să se dovedească periculoase pentru status quo, înspre excluderea altora.
În secolul al XIX- lea, statul naţiune a fost tot mai mult redefinit în legătură cu originea rasială şi etnică a naţiunii. Relaţia dintre rasism şi naţionalismul etnic a atins apogeul în fascismul şi nazismul din secolul al XX-lea. Minorităţile nu erau considerate ca făcând parte din popor, fiindu-le negat orice rol autentic şi legitim de a face parte dintr-un astfel de stat. Evreii şi romii au fost situaţi întotdeauna în afara proiecţiilor de identitate naţională, fiind consideraţi grupuri indezirabile a căror origine şi cultură a fost declarată inferioară, apogeul acestui fapt fiind atins în Germania nazistă, când nici evreii şi nici romii nu erau consideraţi ca făcând parte din popor şi au fost în mod special ţinta persecuţiilor care, mai apoi, au făcut posibilă realitatea Holocaustului.

Naţionalismul, care a devenit una dintre cele mai semnificative forţe social-politice din istorie şi care a influenţat ideologic în profunzime mobilizarea în ambele războaie mondiale, este încă prezent în discursurile publice şi legislaţia statelor europene, fiind vizibil şi în structuri transnaţionale cum este Uniunea Europeană, ale cărei politici de control al graniţelor şi privind imigraţia sunt bazate pe naţionalism şi rasism.

Despre „imaginea României în lume”. Disputa rom-ţigan

De la primul Congres Internaţional al Romilor, din 1971, folosirea termenului de „rom” a devenit tot mai uzuală, acesta fiind un termen generic, care înseamnă „om” si care acoperă diversitatea grupurilor de romi.
În diverse momente, în spaţiul public românesc reapar dispute legate de dreptul romilor de a se numi astfel. Ultima astfel de dispută a avut loc în 2011, când Comisia pentru Drepturile Omului şi Comisia pentru Egalitate de şanse din Senatul României au avizat favorabil (cu şapte voturi „pentru”, trei voturi „împotrivă” şi o abţinere) propunerea legislativă iniţiată de către deputatul PDL Silviu Prigoană prin care denumirea „rom” este înlocuită cu „ţigan”. Legea nu a fost în final promulgată, dar această direcţie care neagă dreptul romilor la auto-definire rămâne puternică în sfera publică.
Disputa rom-ţigan are în centrul ei o teamă auto-colonizatoare de a nu fi suficient de „europeni”, de a fi confundaţi în Europa cu o etnie care reprezintă „alteritatea absolută”, într-un context în care România este considerată în continuare un stat membru de rangul doi al Uniunii Europene.
Măsurile rasiste din interiorul Uniunii (mai multe ţări ale Uniunii Europene, cum ar fi Franţa şi Germania, au expulzat cetăţeni români de etnie romă, în Italia, din 2008 sunt colectate amprentele digitale ale tuturor romilor, chiar şi ale copiilor, etc.) cât şi ştirile din mass-media din România şi din alte ţări europene despre „infracţionalitatea romă” alimentează sentimentele anti-rome cât şi teama că romii „strică imaginea României în Europa”. În contextul acesta, proiectul de lege care justifică schimbarea denumirii etniei rome şi cu apropierea prea mare a cuvântului „rom” de cuvântul „român”, apropiere care ar crea confuzii, arată un cadru generalizat al atitudinilor anti-rome din afara şi din interiorul României, cadru care determină că majoritarii ar trebui să se delimiteze de romi pentru a-şi recăpăta demnitatea.

În contextul aderării la spaţiul Schengen, respectiv al crizei economice, câteva state-membre europene vechi au avertizat România iarăşi prin „ţiganii” săi: nu numai că i-au expulzat acasă, dar prin confuzia creată între „român” şi „rom” simbolic au rănit onoarea românilor. Statul român a răspuns la această jignire prin “ţiganii” săi: „problema romă este problemă europeană”, şi oricum „românii nu sunt romi”, ba chiar nici romii nu sunt romi, ci ţigani. În discuţiile asupra dreptului la liberă circulaţie, politica de denumire a aplicat şi eticheta „ţigan = nomad”, sugerând că în timp ce cetăţenii europeni onorabili şi moderni îşi exercită dreptul la liberă circulaţie, romii se pot bucura cel mult de o primire romantică susţinută de fanteziile romantice legate de ţiganii nomazi (sau de „primitivism”). — Vincze Eniko, “Român – rom – ţigan”

În toată această discuţie nu doar dreptul unor oameni de a se distanţa de sensul adânc peiorativ al termenului de „ţigan” şi de a se auto-defini este negat, dar şi natura artificială a ideii de naţiune este uitată. În momentul în care România s-a constituit ca stat naţiune, construcţia identităţii naţionale cât şi denumirea de „român” nu au fost un proces natural, au fost un efort de construcţie şi de auto-definire, la fel ca cel pe care-l presupune asumarea identităţii de „rom”. În contextul complex al tensiunilor dintre mândria naţională şi sentimente de inferioritate faţă de „vest”, al complicităţii dintre naţionalism şi controlul neoliberal al graniţelor şi imigraţiei, dreptul la auto-definire este negat romilor pentru ca „naturaleţea” identităţii de „român” să-şi poată păstra puterea mitică.

Într-un taxi, în drum spre şcoala, un comentariu la un post de radio legat de natalitatea „explozivă” a etniei rome. Taximetristul aprobator:
– Nu ne mai scapă nimeni de ăştia… o să ajungem să ne depăşească numeric…
L-am lăsat să vorbească, iar când a venit momentul să cobor i-am spus că eu sunt de etnie romă şi că vorbele lui m-au intristat si jignit. Omul, vizibil surprins si ruşinat, începe să se scuze că a vorbit şi el aşa aiurea, că doar şi el are romi în familie… o cumnată … şi că nu, în niciun caz nu a vrut să mă jignească…
Adevărul e că eu nu sunt de etnie romă.

Referinţe:

Vincze Eniko – “Român – rom – Ţigan”

Vincze Eniko – “Dezbaterea „rom versus ţigan””

Comments are closed