Mituri şi adevăruri despre romi în România

Text adaptat după: Carmen Gheorghe / h.arta , Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome/ Dikh man kada sar sem. Lava aj dikimata le rromnenqe/ See me as I am. Words and images of Roma women

Romii practica căsătoriile intre minori

În timpul celor 500 de ani în care romii au fost înrobiţi, fetele rome erau adeseori violate de către stăpânii lor români. Dacă în urma acestor violuri, fetele aveau şi copii, atât ele cât şi copiii lor erau adeseori respinşi atât de comunitatea romă cât şi de stăpânii români. Pentru că fetele lor trăiau constant cu acest pericol de a fi violate, romii au găsit soluţia să le mărite cât mai curând. Acest obicei nu era practicat doar de romi, şi românii foarte săraci îşi măritau fetele devreme ca să le ferească de abuzurile boierilor. „O explozie de naţionalism extrem a însoţit crearea statului român după eliberarea romilor din sclavie în România în 1856. În următorul secol a avut loc Holocaustul în timpul căruia sute de mii de romi au fost ucişi în numele purităţii rasiale, după care a urmat comunismul şi agresiva asimilare forţată. Pentru a supravieţui deceniilor de persecuţie şi pentru a-şi păstra identitatea în ciuda politicii de asimilare forţată, romii s-au autoizolat şi s-au agăţat de tradiţiile lor, bune sau rele.” (Valeriu Nicolae, „Reţetar de genocid?”http://romania.indymedia.org/ro/2004/07/260.shtml)

Cultura romă, culpabilizată în mod exclusiv pentru încălcarea drepturilor minorilor şi ale femeilor, nu poate fi văzută izolat de societatea în care există, în afara condiţiilor istorice, economice, sociale şi politice ale statutului în care se dezvoltă. Practica căsătoriilor între minori trebuie analizată atât din punctul de vedere al cauzelor ei istorice, cât şi al factorilor economici, sociali şi politici prezenţi care au un rol primordial în discriminarea femeilor rome (discriminări printre care se află şi căsătoria prematură a acestora). Dacă aceste căsătorii între minori sunt atribuite exclusiv tradiţiei şi culturii rome, fără o vedere de ansamblu a societăţii în care romii trăiesc şi a condiţiilor lor de viaţă, atunci aceasta devine doar o problemă „internă” a unei comunităţi „primitive”, „non-europene” care îşi discriminează proprii membri, şi deci, în consecinţă nu „merită” eforturi de a eradica discriminarea la care romii sunt supuşi din partea societăţii în general. De asemenea, problemele comunităţii rome cum ar fi sărăcia extremă în care mulţi dintre membrii ei trăiesc, comportamentele discriminatorii la care aceştia sunt supuşi, în viaţa lor de zi cu zi, în contact cu autorităţile cât şi în contact cu concetăţenii lor români, problemele privind accesul la educaţie, lipsa unui loc de muncă, etc. sunt trecute sub tăcere, atunci când doar tradiţia este învinuită pentru problemele comunităţii, iar statul şi societatea în ansamblu sunt absolvite de orice vină. Dovada stă în însăşi faptul că , de obicei, in situaţiile în care au fost implicaţi copii în căsătorii, statul nu a reacţionat şi nu a incriminat mariajele timpurii. Pe de altă parte, mariajele timpurii sunt totuşi folosite ca un argument rasist la adresa naturii „primitive” a romilor în general, chiar dacă aceste mariaje sunt practicate doar în unele comunităţi si nu caracterizează marea masă a romilor.

Dacă cauzele unei situaţii oprimante nu sunt analizate şi înţelese la nivelul societăţii în toata complexitatea lor, atunci şansele ca această situaţie să se schimbe sunt mult diminuate.

Romii nu-şi trimit copiii la şcoală

Căsătoriile premature sunt adesea prezentate în discursurile publice ca fiind principala cauză a accesului redus la educaţie al fetelor rome, chiar dacă această prezentare este incorectă (un mic procentaj din numărul abandonurilor şcolare fiind cauzat de căsătoriile timpurii, pe când alte cauze cum ar fi sărăcia, lipsa infrastructurii corespunzătoare, discriminările, etc. constituie cauzele cele mai pregnante pentru abandonul şcolar în rândul copiilor romi). De asemenea, adesea părinţii romi sunt învinuiţi pentru faptul că nu-şi dau copiii la şcoală, cu prezumţia rasistă că această decizie ar fi o trăsătură caracteristică a etniei rome.

De fapt, există o multitudine de cauze care duc la faptul că accesul la educaţia şcolară a copiilor romi este redus, în comparaţie cu accesul la educaţie la nivel naţional, iar marea majoritate a acestor cauze nu au legătură cu tradiţiile rome ci au legătură cu poziţia marginală a acestora în societate precum şi cu sărăcia. În această secţiune, vom analiza pe rând aceste cauze.

O cauză a accesului redus la educaţie al copiilor romi o constituie şi lipsa actelor de identitate, atât ale lor cât şi ale părinţilor, acte de identitate fără de care copiii nu pot fi înscrişi la şcoală. Unii dintre aceştia nu au certificate de naştere pentru că s-au născut în străinătate, unde părinţii lor au plecat să muncească. În alte cazuri, familiile de romi nu au acte de identitate pentru că nu au un domiciliu stabil, domiciliu care nu poate fi obţinut, pe de altă parte, în lipsa unui act de identitate.

Condiţiile financiare precare ale multor familii de romi  sunt, de asemenea, o cauză a abandonului şcolar în cazul copiilor romi. Atunci când mulţi dintre aceştia trăiesc sub limita sărăciei, când trăiesc în case care nu sunt racordate la electricitate şi apă curentă, când trăiesc în adăposturi de carton şi nailon izolate la marginile oraşelor, atunci accesul la educaţie se transformă dintr-un drept într-un lux. În aceste cazuri, de multe ori, fetele sunt necesare acasă ca să ajute la treburile casnice sau să se îngijească de fraţii şi surorile mai mici.

Procentajul celor care au un loc de muncă stabil în rândul populaţiei rome este foarte mic, în condiţiile în care, adesea, persoanele rome sunt discriminate la angajare. Mulţi romi lucrează în străinătate şi îşi iau şi copiii cu ei, copii care, în felul acesta, nu mai merg la şcoală. De asemenea, faptul că, adesea, persoane rome care au beneficiat de educaţie eşuează totuşi pe piaţa muncii, întăreşte concepţia că educaţia formală nu-ţi asigură, de fapt, o şansă pentru viitor, concepţie care, în cazul fetelor, este coroborată şi cu ideea patriarhală ca acestea aparţin mai degrabă sferei private şi, în consecinţă, nu au nevoie de şcoală.

Accesul la educaţie este condiţionat, de multe ori, şi de infrastructura locală sau şcolară. Faptul că drumurile în mediul rural sunt de multe ori într-o stare foarte proastă îngreunează mult prezenţa la şcoală, care adesea se află în altă comună/sat decât cea/cel în care trăieşte comunitatea de romi. Din această cauză, copiii sunt nevoiţi să meargă kilometrii întregi pe jos, pe timp de iarnă sau în perioade ploioase fiindu-le practic imposibil să ajungă la şcoală.

Instituţiile de învăţământ, în forma lor prezentă, sunt instrumente prin care minoritatea romă e asimilată, deoarece conţinuturile şi formele care sunt transmise elevilor reflectă, în marea lor majoritate, doar starea de fapt a unui rasism instituţionalizat, în care valorile, preferinţele şi normele majoritarilor sunt prezentate ca având o valabilitate absolută. Integrarea forţată este un aspect traumatic din istoria recentă a romilor. Din teama că copiii lor îşi vor pierde identitatea, unele familii de romi refuză să-i trimită pe aceştia la şcoală, chiar dacă ar avea mijloacele materiale să o facă. În special fetele, asupra cărora apasă mai puternic presiunea păstrării tradiţiilor, sunt uneori „ferite” de influenţe care ar putea să le „pervertească”. Atunci când situaţia financiară a familiei este bună, prioritatea nu o reprezintă fetele rome ci mai curând băieţii, de al căror viitor familia se îngrijeşte, dat fiind că ei sunt un viitor cap de familie, în timp ce fetelor le este predestinată căsătoria. Presiunile unor tradiţii patriarhale sunt susţinute de un sistem de învăţământ care nu ia în calcul faptul că unul dintre aspectele sale esenţiale ar trebui să fie educarea copiilor şi tinerilor într-un sens antirasist.

De asemenea, prejudecăţile cu care copiii romi se confruntă la şcoală, tratamentul discriminator din partea cadrelor didactice, a colegilor şi a părinţilor colegilor sunt o cauză a abandonului şcolar.

În 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a emis Ordinul nr. 1540 care are ca obiectiv „prevenirea, interzicerea şi eliminarea segregării, văzută ca formă gravă de discriminare, cu consecinţe negative asupra accesului egal al copiilor la o educaţie de calitate.” Ordinul interzice, începând cu anul şcolar 2007-2008, formarea claselor I şi a V-a segregate, având preponderent sau numai elevi romi, şi consideră că „segregarea este o formă gravă de discriminare şi are drept consecinţă accesul inegal al copiilor la o educaţie de calitate, încălcarea exercitării în condiţii de egalitate a dreptului la educaţie, precum şi a demnităţii umane”. Chiar dacă fenomenul segregării şcolare este în prezent interzis prin lege, totuşi tratamentele discriminatorii la care copiii romi sunt supuşi în şcoli, cât şi faptul că, de multe ori, aceştia nu beneficiază de şanse egale cu ale colegilor lor români, având o experienţă de excludere şi marginalitate care îi pune din start într-o poziţie de inegalitate faţă de aceştia, constituie probleme care nu pot fi rezolvate doar printr-o decizie legislativă, mai ales că această decizie este adesea nerespectată.

Femeile rome sunt mame denaturate. Mitul „ţigăncii care fură copii”

Un alt stereotip despre femeile rome este că acestea nu sunt mame „bune”, că profită de copiii lor (că trăiesc din alocaţiile de la stat ale acestora, că îi obligă să muncească sau să cerşească, etc.), stereotip care codează maternitatea femeilor rome ca fiind „degenerată” şi „patologică”. Imaginea femeii rome care profită de copiii ei, care acceptă ca aceştia să fie traficaţi, etc., este un puternic instrument rasist de dezumanizare a femeilor rome (de vreme ce acestea sunt prezentate ca eşuând în una dintre cele mai profund umane legături, cea dintre mamă şi copil). Consecinţele acestei percepţii asupra femeilor rome ca fiind mame „denaturate” pot fi dintre cele mai concrete şi mai traumatizante pentru mame şi pentru copii. Un studiu publicat în 2008, („Adozione di minori rom/sinti e sottrazione di minori gagé” comisionată de Fondazione Migrantes al Departamentului de Psihologie şi Antropologie culturală a Universităţii din Verona, studiu condus de Prof. Leonardo Piasere).

în Italia, cercetează în amănunţime cazurile în care copii romi au fost luaţi de la părinţii lor şi plasaţi în grija statului pentru a fi daţi ulterior spre adopţie unor familii italiene, în perioada 1985-2005. Motivele pentru care copiii au fost (şi sunt în continuare) luaţi de la părinţii lor sunt legate de condiţiile improprii în care copiii trăiesc şi de lipsa de grijă a părinţilor faţă de ei. Analiza circumstanţelor concrete ale acestor decizii de a lua copiii de la părinţii lor arată uşurinţa cu care imaginea copilului rom este identificată cu cea a „copilului abuzat”, fără să se ia în calcul faptul că statul creează mecanismele prin care majoritatea romilor sunt menţinuţi într-o stare de sărăcie extremă, de instabilitate şi de marginalitate. În loc ca măsurile întreprinse de autorităţi să fie legate de o îmbunătăţire a condiţiilor romilor în ansamblu, accentul se pune pe relaţiile „denaturate” din familiile de romi şi pe îndepărtarea copiilor dintr-o cultură care este codată ca „ne-civilizată” şi „crudă” (în condiţiile în care multe familii non-rome vor să adopte copii). Copiii romi sunt conceptualizaţi ca fiind „abuzaţi” doar fiindcă fac parte dintr-o cultură diferită de cea a majoritarilor, cultură care este privită de către majoritari ca fiind un mediu din care copiii ar trebui „salvaţi”.

Chiar dacă mulţi copii romi trăiesc în sărăcie şi chiar dacă ei trebuie de multe ori să muncească în loc să înveţe, acest fapt nu este o consecinţă a culturii rome sau a unei trăsături specifice a romilor care îi determină pe aceştia să fie părinţi inadecvaţi, ci a societăţii în ansamblu, care determină ca majoritatea romilor să trăiască în sărăcie şi să aibă un acces limitat la educaţie şi la piaţa muncii. Aceste condiţii neprielnice în care majoritatea romilor trăiesc în prezent sunt transformate dintr-o responsabilitate comună a tuturor membrilor şi structurilor societăţii într-o trăsătură intrinsecă culturii rome, într-o trăsătură de neschimbat, în acest fel copiii romi fiind condamnaţi să moştenească sărăcia şi lipsa de şanse a părinţilor lor, sărăcie şi lipsă de şanse pentru care părinţii sunt făcuţi în mod exclusiv responsabili, statul fiind absolvit de orice culpă.

O variantă cu atât mai absurdă a acestui mit al părinţilor romi iresponsabili şi periculoşi pentru copiii lor se referă la mitul „ţigăncii care fură copii”, în care femeile rome sunt prezentate ca fiind un pericol atât pentru proprii lor copii cât şi pentru copiii „albi”. Acest mit ia numeroase forme de la atât de obişnuita formulă cu care copiii sunt speriaţi de părinţii lor: „dacă nu eşti cuminte te ia ţiganca în sac” până la condamnări penale pe care femei rome le-au suferit în urma acuzaţiilor nefondate că ar fi încercat să fure copii „albi”.

Acelaşi studiu cu privire la îndepărtarea copiilor romi din familiile lor, studiu menţionat mai sus, cercetează şi felul în care au fost reflectate în mass media italiană pe perioada 1986-2007 cazurile în care persoane rome au fost acuzate că au încercat să răpească copii „albi”. Toate aceste cazuri (40 în total) s-au dovedit a fi bazate pe acuzaţii nefondate, niciodată nu a avut loc efectiv o răpire ci toate aceste cazuri se referă la ficţiunea unei tentative de răpire. Aceste cazuri au fost, de fiecare dată, puternic mediatizate, această mediatizare stârnind reacţii rasiste şi xenofobe din partea populaţiei. Dar, în momentul în care s-a dovedit din partea forţelor de ordine sau din partea avocaţilor sau activiştilor care s-au implicat în aceste cazuri că persoanele rome respective nu au răpit copii şi nici nu au avut intenţia să o facă, acest lucru nu a mai fost reflectat în media, presa nearătându-se interesată să dezmintă informaţiile false pe care le propagase.

Acest mit al „ţigăncii care fură copii” are efecte periculoase în societate. În afara faptului că părinţii „albi” au tendinţa să vadă apropierea oricărei persoane rome faţă de copiii lor ca pe un pericol, de asemenea această percepţie a provocat şi acte de violenţă verbală şi fizică. De exemplu, în octombrie 2006, ziarul Libertatea a publicat un articol intitulat „Nişte ţigani, bănuiţi că au furat copilul”, articol care relata despre cazul unui copil dispărut din maternitate şi, de asemenea, despre o familie de romi bănuită că l-ar fi furat, deoarece aceştia doreau să adopte un copil şi se interesaseră în prealabil la maternitate despre posibilitatea de a adopta. În articol era, de asemenea, menţionat că femeia romă bănuită este anchetată de poliţie. Această ştire a apărut în diverse formate în majoritatea canalelor media din România, stârnind reacţii pline de ură şi de violenţă din partea multor cititori care au postat comentarii la versiunile online ale acestor ştiri. Peste trei zile, acelaşi ziar a publicat un articol în care se spunea că, de fapt, copilul fusese răpit din maternitate de o femeie româncă. Ziarul nu a prezentat niciun fel de scuze faţă de persoanele acuzate pe nedrept cât şi faţă de comunitatea romă în general, chiar dacă ştirea nefondată pe care o publicase a determinat reacţii violente împotriva acestora.

În 2005, două femei rome au fost acuzate în oraşul Lecco din Italia ca au încercat să fure un copil. Deşi cele două femei au fost acuzate pe nedrept şi condamnate la 8 luni de închisoare, totuşi reacţiile unor grupuri xenofobe au fost să umple întreaga Lombardie cu postere reprezentând o femeie romă sub textul „Giu le mani dai nostri bambini” (Mâinile jos de pe copiii noştri) şi să organizeze manifestaţii împotriva romilor. În mai 2008, o tabăra de romi de lângă Neapole a fost incendiată de către localnici, localnici care, în prealabil, au mărşăluit prin tabără purtând pancarte cu inscripţia „Toţi sunteţi nişte hoţi de copii”, ca urmare a condamnării (din nou în lipsa unor dovezi) a unei fete rome de 17 ani, acuzată că ar fi vrut să răpească un copil. Reacţia autorităţilor italiene la aceste violenţe a fost să facă raiduri la nivel naţional cu scopul de a găsi şi de a deporta imigranţii ilegali, în timp ce incendiatorii nu au fost pedepsiţi. Reacţia mass mediei din România (atâta vreme cât mulţi dintre romii care lucrează în Italia provin din România, inclusiv unii dintre cei care locuiau în tabăra incendiată) a fost să se îngrijoreze în privinţa felului în care romii „strică imaginea României în Europa”. Astfel, romii au fost făcuţi vinovaţi de actele de violenţă care s-au comis împotriva lor, în toate aceste cazuri mass media jucând un rol important în ceea ce priveşte instigarea la ură xenofobă.

Leave a Reply